O generație care pare să nu se teamă nici de prea mult, nici de prea puțin, nici de aproape nimic. UADfashion.
O generație care pare să nu se teamă nici de prea mult, nici de prea puțin, nici de aproape nimic.
Asta a fost una dintre primele concluzii cu care am plecat de la Gala UAD Fashion 2026 de la Cluj-Napoca.
Pe podium, culoarea a venit uneori fără nicio reținere, în suprapuneri, printuri, volume și contraste care refuzau discreția. Alteori, aproape totul s-a redus la alb, negru, transparență, textură sau la precizia unei construcții. Au existat colecții care au mizat pe spectacol și altele care au cerut o privire mai lentă. Unele au sedus imediat. Altele au început să se deschidă abia după ce am revenit la imagini și, mai ales, după ce am citit cercetarea din spatele lor.
Și poate tocmai aici stă una dintre forțele acestei ediții.
Nu am văzut o generație preocupată să ofere un singur răspuns despre ce ar trebui să fie moda contemporană. Am văzut, mai degrabă, o succesiune de poziții: uneori contradictorii, alteori surprinzător de apropiate. Memoria personală a coexistat cu istoria costumului. Meșteșugul cu tehnologia. Intimitatea cu performance-ul. Tailoring-ul cu streetwear-ul. Corpul vulnerabil cu silueta construită aproape arhitectural.
Ediția din acest an a avut și o încărcătură aparte, desfășurându-se în contextul Centenarului UAD – 100 de ani de învățământ superior artistic la Cluj. Înființată în 1926, instituția marchează în 2026 un secol de educație artistică, cercetare și formare a generațiilor care au contribuit la scena artelor vizuale din România. În acest context aniversar, gala absolvenților a căpătat inevitabil și o altă perspectivă: aceea a continuității dintre o istorie de o sută de ani și vocile care intră acum în propriul lor parcurs profesional. Contextul UAD100 este formulat explicit și în catalogul ediției.
Proiectele prezentate în gală au fost realizate sub coordonarea cadrelor didactice ale Departamentului Modă–design vestimentar: lect. univ. dr. Alina-Magdalena Andreica, lect. univ. dr. Smaranda Bercea și lect. univ. dr. Anca-Luiza Zaharia, pentru proiectele de licență, respectiv prof. univ. dr. Anca Pia Rusan și conf. univ. dr. Lucian Broscățeanu, pentru proiectele de disertație. Dincolo de diferențele evidente dintre proiecte, tocmai pluralitatea direcțiilor pe care le-am întâlnit pe podium vorbește despre un spațiu pedagogic în care cercetarea, experimentul și construcția unei identități creative personale pot coexista.
Mulțumim Departamentului Modă–design vestimentar al UAD Cluj-Napoca pentru invitația de a fi alături de această generație și pentru deschiderea cu care The Podium a fost primit în cadrul Galei UAD Fashion 2026. Pentru noi, prezența la Cluj nu a însemnat doar întâlnirea cu o nouă promoție de designeri, ci și începutul unor conversații pe care ne dorim să le continuăm prin interviuri, editoriale și proiectele The Podium Awards.
Nu vom încerca să îi cuprindem aici pe toți designerii prezenți în gală. Un astfel de exercițiu ar transforma inevitabil articolul într-un catalog paralel. Preferăm să rămânem la câteva direcții pe care le-am remarcat și la proiectele care ne ajută să vorbim despre ele.
Moda ca cercetare, memorie și spațiu personal
Una dintre cele mai interesante direcții ale galei a apărut acolo unde hainele au început să păstreze urme.
Urme ale unor obiecte, ale unor spații interioare, ale unor gesturi repetitive, ale unor forme de confort sau disconfort. Moda nu mai funcționează aici doar ca suprafață vizibilă, ci ca o arhivă personală, uneori fragilă, alteori protectoare.
În proiectul Dianei Grigorescu, de exemplu, obiectele găsite, materialele vechi, meșteșugurile fără autor și vocabularul designului interior sunt mutate în spațiul vestimentar. Tiparul de tapițerie poate deveni punct de plecare pentru tiparul unei haine, iar resturile textile existente sunt recuperate și pentru capacitatea lor de a păstra memorie.
Într-un registru diferit, Ioana-Maria Cotfas transformă odihna într-un spațiu emoțional. Referințele sale pendulează între intimitatea perioadei romantice și realitatea contemporană a stagnării, inclusiv fenomenul de bed rotting. Lucrarea My Bed a lui Tracey Emin devine reper pentru o cercetare în care patul nu mai este doar obiect domestic, ci martor al declinului și introspecției, iar istoria loungewear-ului din secolul al XIX-lea este distorsionată într-un limbaj actual.
Aceeași preocupare pentru memorie, timp și corp apare, dintr-o altă perspectivă, în proiectul Andei Cîrlig, unde istoria corsetului, teatrul, dansul, cinematografia și arta vizuală se întâlnesc într-o cercetare a hainei ca arhivă materială. Deconstrucția, stratificarea și transparența transformă fragilitatea și urmele timpului în elemente de limbaj vestimentar.
Preocupări pentru memorie, arhivă și experiență personală reapar, în formule diferite, și în proiecte precum Arhiva_0 al Andreei-Letiția Godzin, Sensa al Louseniei Dumesle, Petals Away from Home al Robertei Iga sau Heritage al lui Domokos Eszter. Nu sunt proiecte care spun aceeași poveste, dar împreună arată cât de diferit poate fi activată ideea de urmă: ca memorie personală, apartenență, moștenire sau material aflat în continuă reinterpretare. Toate aceste nume apar în selecția oficială a colecțiilor prezentate pe podium.
Mi se pare important că astfel de proiecte nu încearcă neapărat să fie „frumoase” în sensul imediat al cuvântului. Ele propun altceva: să privim haina ca pe un spațiu în care se depun experiențe.
Istoria costumului nu mai este trecut. Devine material contemporan
Dacă ar fi să aleg una dintre preocupările recurente ale promoției UAD Fashion 2026, probabil aceasta ar fi relația cu istoria costumului.
Dar nu am simțit o nostalgie generalizată și nici dorința de reconstrucție fidelă. Mai interesant a fost modul în care referințele istorice au fost desfăcute, mutate și puse în contexte noi.
La Mădălina-Ionela Țăran, colecția Upscale pornește din dialogul cu croitoria masculină clasică de tip Savile Row, cu rigoarea, proporția și disciplina ei vizuală, dar și din transformările culturale care au permis transferul codurilor masculine în vestimentația feminină. Tiparul masculin este amplificat, construcția interioară devine instrument de modelare a formei, iar costumul se transformă într-un spațiu de explorare a identității feminine contemporane.
Pe catwalk, această cercetare s-a tradus într-o imagine controlată și puternică. Alb-negrul, cămașa, costumul, volumul și suprafața au construit o feminitate care nu mai are nevoie să se explice prin fragilitate.
În alte proiecte, istoria a intrat prin structuri victoriene, corset, ceremonial sau ornament. Patricia Bara a revenit asupra eleganței victoriene și asupra tensiunii dintre constrângere și idealizare, în timp ce Sofia-Maria Nidelea a pus în dialog teatralitatea barocului cu formele organice ale penajului aviar, transformând relația dintre artificial și natural într-o cercetare despre fragilitate și identitate fluidă.
Aceeași libertate de a reactiva și destabiliza codurile istorice poate fi urmărită și în Masca Bufonului Medieval a lui Artemis-Flora Antonie, în Maîtresse al lui Eduard-Ionuț Pîntea, unde uniforma dominatrix, uniformele husarilor din secolul al XIX-lea și corsetul victorian sunt aduse într-un limbaj contemporan, dar și în Shizuka al Ioanei Iosif, unde referințe Belle Époque, victoriene, militare și est-asiatice intră într-o construcție vizuală stratificată.
Iar Daria-Beatrice Merlas mută această relație cu trecutul într-o altă arhivă: cinematografia de ficțiune și science-fiction a anilor 1970–1980. Blade Runner, A Clockwork Orange, Fantastic Planet, Suspiria, Solaris sau Alien devin surse pentru atmosferă, cromatică și construcția unui limbaj vestimentar contemporan.
În alte formule, proiecte precum Reassembled al lui Tamás Csenge sau After B612 al lui Kuti Anna-Emilia arată aceeași disponibilitate de a trata referința nu ca pe un model închis, ci ca pe un material care poate fi reordonat, reasamblat și trecut printr-o sensibilitate contemporană.
Poate că acesta este unul dintre lucrurile pe care generația actuală le face cel mai firesc: nu mai tratează arhiva cu reverență rigidă.
O folosește. O fragmentează. O amestecă. Uneori o contrazice.
ntre culturi, norme și identități
Într-o gală atât de diversă vizual, era aproape inevitabil ca identitatea să apară nu ca un dat stabil, ci ca teritoriu de negociere.
Proiectul lui Genghiz Beghim este unul dintre exemplele cele mai clare. Colecția pune în dialog tradiția haute couture-ului occidental, ruptura produsă de Școala de la Antwerp asupra convențiilor europene și avangarda designerilor japonezi care au reconfigurat radical limbajul modei la Paris. În cercetarea sa apar concepte precum wabi-sabi, ma și shibui, alături de ideea efemerității.
Ceea ce mi se pare relevant este tocmai refuzul unei opoziții simpliste între Est și Vest.
În fotografiile de pe podium, această negociere devine foarte vizibilă: silueta pare când familiară, când greu de localizat; volumele au ceva ceremonial, dar refuză lectura istorică imediată; corpul este acoperit, prelungit și transformat.
În alt registru, Andreea Bora pornește de la documentarea vestimentației tradiționale chineze, fără intenția unei reconstrucții istorice, folosind sisteme de închidere, tipuri de gulere și stratificări ca puncte de plecare pentru construcție, într-un proces în care modelarea și imprimarea 3D mută tradiția într-o zonă experimentală.
Roberta Iga, la rândul său, aduce împreună influențe japoneze asociate copilăriei și nostalgiei cu referințe occidentale legate de maturitate, structură și funcționalitate, construind o relație între memorie personală și limbaj contemporan.
Dar una dintre cele mai directe poziții în această discuție îi aparține Alexei Crîșmăreanu. Proiectul său pornește de la portul popular românesc, de la vestimentația de sărbătoare și accesoriile de cap din zona Oașului, dar și de la o întrebare mai incomodă: relația noastră cu propriile tradiții și „rușinea” pe care ajungem uneori să o asociem acestora într-un mediu orientat spre valori și standarde occidentale. Formula prin care își rezumă poziția — „Unapologetically eastern” — spune poate cel mai direct despre ce este vorba.
În aceeași hartă mai largă a apartenențelor și traducerilor culturale pot fi așezate și Zestre din Maramureș al Anei-Paula Pop, Aguanilé al Alejandrei Ramirez-Rodriguez sau Rhythm of Forms al lui Pápai Imola. În registre diferite, aceste proiecte extind discuția despre patrimoniu, memorie culturală și felul în care referințele circulă, se transformă și capătă alte sensuri în prezent. Numele și titlurile sunt confirmate de selecția oficială a podiumului.
Aici cred că gala a spus ceva relevant despre felul în care o nouă generație se raportează la referință: cultura nu mai este doar sursă de ornament.
Poate deveni metodă, tensiune, întrebare și spațiu de dialog.
Corpul, vulnerabilitatea și identitatea construită
Au existat apoi colecțiile în care corpul părea să fie pus sub semnul întrebării. Acoperit. Expus. Controlat. Sexualizat. Exagerat. Protejat. Distorsionat.
Aici, Ioana-Andreea Dodoloi devine unul dintre exemplele cele mai interesante. Colecția sa pornește de la multiculturalitatea anilor ’90 și capitalismul american, dintr-un deceniu marcat de marketing agresiv, cultură corporatistă, obsesii vizuale și contradicții puternice. În centrul cercetării se află femeia și tensiunea dintre profesionalism și sexualizare, dintre austeritate și expunere, dintre imaginea publică și vulnerabilitate.
Privită astfel, colecția nu mai vorbește doar despre corp. Vorbește despre presiunile care îl construiesc.
Într-un registru diferit, Darius-Daniel Boar pornește de la teatrul grotesc și expresionismul german al anilor 1920, cu referință la Cabinetul doctorului Caligari, apoi aduce în aceeași cercetare teatrul de păpuși, cultura drag, estetica club kids și figuri precum Leigh Bowery, Klaus Nomi sau Claude Cahun.
Corpul artificial, manipularea și identitatea construită prin rol devin aici esențiale. Structurile asociate vestimentației masculine și feminine sunt hibridizate, formele sunt exagerate, iar tensiunea dintre estetica glam și fragilitatea păpușilor deteriorate produce siluete ambigue și expresive.
Corpul revine și în alte proiecte ale galei ca teritoriu de negociere. Karina-Ștefania Bura reinterpretează corsetul ca structură protectivă, nu restrictivă, și transformă imperfecțiunile pielii în elemente estetice, afirmând corpul ca spațiu al identității autentice.
În aceeași zonă extinsă a corpului ca teritoriu de tensiune pot fi citite, fără a le reduce la aceeași problematică, și Revendicări al Anamariei-Ștefania Matei, Ethereal Thorns al Cristinei-Andreea Strugar sau Kora al Mădălinei Ciobanu. Împreună, ele completează imaginea unei promoții în care vulnerabilitatea, transformarea și identitatea nu sunt tratate ca teme marginale, ci ca teritorii legitime ale cercetării vestimentare.
Mi se pare una dintre direcțiile cele mai actuale ale galei tocmai pentru că nu oferă corpului o definiție stabilă.
Nu este doar spectacol vizual.
Este o întrebare despre cine construiește identitatea și cât din ceea ce numim identitate este, de fapt, rol.
Experimentul ca metodă: între tehnologie, material și joc
O altă direcție a devenit vizibilă acolo unde procesul de construcție a refuzat soluțiile previzibile.
În unele proiecte, tehnologia nu a apărut ca efect spectaculos adăugat la final, ci ca parte a gândirii vestimentare. În altele, experimentul a pornit din materiale, sisteme modulare sau întâlniri improbabile între domenii aparent îndepărtate.
Gergely Petra, de exemplu, a folosit LEGO nu doar ca motiv vizual, ci ca sistem modular de construcție, mutând logica piesei interschimbabile în relația dintre corp și obiect vestimentar. În propriile reflecții asupra proiectului, modularitatea, culoarea și expresivitatea apar ca termeni centrali, iar moda contemporană este înțeleasă ca intersecție între identitate, cultură și experiment vizual.
Andreea Bora aduce o altă dimensiune a experimentului prin modelare și imprimare 3D, în relație cu funcționalitatea și adaptabilitatea piesei.
Preocupări pentru structură, material, ritm, reasamblare și transformare mai întâlnim și în colecțiile Trace of the Reef a lui Kedves Borbála, Reassembled a lui Tamás Csenge, Rhythm of Forms a lui Pápai Imola, Umbra Luminii a Danielei Costin sau After B612 a lui Kuti Anna-Emilia. Nu le aducem împreună pentru a sugera o metodă comună, ci tocmai pentru a observa diversitatea formelor pe care experimentul le poate lua în interiorul aceleiași generații.
Masculinitate, streetwear și cultura remixului
Dacă unele proiecte s-au întors spre intimitate și memorie, altele au intrat frontal în cultura vizuală contemporană.
Aici, granițele dintre streetwear, tailoring, sportswear și lux au devenit extrem de permeabile.
NEAT NO CHASER, colecția lui Andrei-Ioan Petculescu, este unul dintre cele mai clare exemple. Proiectul explorează tensiunea dintre control și libertate, dintre structura tailoring-ului clasic și a zoot suit-ului asociat dandyismului și fluiditatea streetwear-ului contemporan, inspirată de cultura hip-hop și estetica urbană a anilor ’90–2000.
Pe podium, rezultatul a avut energie și prezență. Culoare, luciu, pattern, accesorii, siluete recognoscibile și o construcție de personaj foarte clară. Dar ceea ce mi se pare mai interesant decât simpla acumulare de referințe este logica remixului.
Petculescu vorbește despre sampling ca metodă de cercetare: preluarea unui fragment existent și reutilizarea lui într-o compoziție nouă. Motivul stelei este recontextualizat în tipar, materialele fine întâlnesc materiale high-tech, iar cravata este reinterpretată prin hibridizarea elementelor sport cu cele tailored. Trecutul nu este reprodus. Este sampled.
În proximitatea acestei libertăți de a destabiliza codurile pot fi privite și Untamed Tailor al Mariei Rus sau Maîtresse al lui Eduard-Ionuț Pîntea, proiecte care, în registre foarte diferite, revin asupra raportului dintre structură, autoritate, control și expresie personală.
Și poate că aici se află una dintre diferențele importante dintre generațiile actuale și raportarea tradițională la istoria modei: pentru un designer crescut într-o cultură a fluxului continuu de imagini, arhiva nu mai este liniară. Victorianul poate întâlni hip-hop-ul. Dandyismul poate intra în streetwear. Sportswear-ul poate deveni luxury.
Contradicția nu mai este o problemă. Devine metodă.
Albul nu înseamnă absență
Spre finalul galei, după atât de multă culoare, textură și acumulare, albul a căpătat o altă greutate.
Iar aici, colecțiile semnate de Mihai-Cristian Anghel și Adrian-Gabriel Anghel au schimbat aproape temperatura vizuală a serii.
Privite doar de la distanță, am fi putut fi tentați să le apropiem prin monumentalitate, prin reducția cromatică și prin forța imaginii.
Cercetarea din spatele lor arată însă două trasee distincte.
La Mihai-Cristian Anghel, colecția SACERDOTIUM este fundamentată în universul monahal și sacerdotal al tradiției bizantin-ortodoxe. Veșmântul devine purtător de sens și mediu al revelației, iar cercetarea pune în tensiune fastul liturgic și austeritatea vieții monahale, vizibilul și invizibilul, materialul și imaterialul. Albul nu este aici simplă opțiune estetică, ci trimite la transfigurare.
Unul dintre cele mai puternice elemente ale demersului este tehnica de broderie tip basorelief, inspirată de sculptura iconostaselor brâncovenești. Teologia, arta sacră, sculptura și moda se întâlnesc astfel într-un proiect în care ornamentul nu este doar decor, ci structură de sens.
La Adrian-Gabriel Anghel, traseul este diferit. Cercetarea intră în istoria haute couture-ului, de la estetica bizantină la volume istorice și tehnici couture de broderie cu mărgele și broderie 3D, într-o relație dintre memorie și limbaj contemporan.
Tocmai această diferență mi se pare interesantă.
Două proiecte pot ajunge la monumentalitate fără să pornească din același loc. Unul traversează sacrul, transfigurarea și veșmântul ca mediu spiritual. Celălalt explorează memoria haute couture-ului și posibilitatea de a reactiva construcția și ornamentul într-un limbaj actual.
Iar spre finalul unei gale atât de diverse cromatic, aceste apariții au demonstrat că reducția nu înseamnă lipsă de discurs.
Uneori, dimpotrivă, obligă forma să vorbească mai tare.
The Podium Awards / Emerging Designers Edition – UAD Fashion 2026
În interiorul unei ediții definite tocmai prin pluralitatea direcțiilor, The Podium a ales să acorde trei premii. Nu ca pe un clasament al colecțiilor și nici ca pe o încercare de a reduce gala la trei nume, ci ca pe trei forme diferite de continuitate editorială.
The Podium Interview Award
Bogdan-Robert Bodros
Colecția: BETWEEN EROS AND THANATOS
Profesori coordonatori: Lect. univ. dr. Smaranda Bercea și Lect. univ. dr. Alina-Magdalena Andreica
Acest premiu constă într-un interviu dedicat în The Podium Magazine și își propune să aducă în prim-plan procesul creativ, inspirația și parcursul designerului dincolo de colecția prezentată pe podium.
The Podium Editorial Award
Andrei-Ioan Petculescu
Colecția: NEAT NO CHASER
Profesori coordonatori: Prof. univ. dr. Anca Pia Rusan și Conf. univ. dr. Lucian Broscățeanu
Premiul oferă realizarea unui editorial dedicat în The Podium Magazine, un spațiu în care conceptul și universul colecției pot fi dezvoltate și explorate într-un context editorial.
The Podium Shooting & Editorial Award
Patricia Bara
Colecția: VICTORIANISM
Profesori coordonatori: Lect. univ. dr. Smaranda Bercea și Lect. univ. dr. Anca-Luiza Zaharia
Acest premiu oferă realizarea unui shooting editorial exclusiv, însoțit de un material dedicat în The Podium Magazine. Ne dorim ca această colaborare să transforme colecția într-o experiență vizuală nouă și să îi ofere o viață dincolo de podium.
O generație fără o singură estetică
După Gala UAD Fashion 2026, nu cred că putem vorbi despre o estetică dominantă.Și poate că nici nu ar trebui.
Am văzut memorie și tehnologie. Craft și imprimare 3D. Psihanaliză și cultură hip-hop. Savile Row și expresionism german. Haute couture și streetwear. Intimitate domestică, spiritualitate, identitate, performance, avangardă japoneză și istorie a costumului. Am văzut colecții care au vrut să seducă și colecții care au preferat să incomodeze. Proiecte foarte controlate și proiecte care și-au asumat excesul. Multă culoare și, în contrapunct, apariții aproape complet monocrome.
Nu toate au avut aceeași forță. Nici nu ar fi credibil să spunem asta.
Într-o gală de asemenea dimensiune există inevitabil diferențe de maturitate, coerență și rezolvare. Dar au existat suficiente proiecte care au demonstrat că exercițiul de absolvire poate depăși momentul academic și poate deveni poziție autorală. Și poate că, privind retrospectiv întreaga seară, cel mai interesant lucru nu a fost să alegem între aceste direcții, ci să observăm felul în care ele au coexistat. Pentru că între tradiție și experiment nu trebuie să existe neapărat o ruptură. Între Est și Vest, între craft și tehnologie, între cercetare academică și industrie, între generații sau între școală și scena modei nu trebuie să construim permanent opoziții.
Într-unul dintre momentele dedicate Galei, conf. univ. dr. Lucian Broscățeanu vorbea despre cât de important este „să creăm punți, nu să distrugem contexte”. Mi-a rămas această idee. Poate pentru că spune ceva nu doar despre o gală de absolvire, ci despre ceea ce moda românească are nevoie să învețe mai bine: să conecteze fără să uniformizeze, să susțină fără să închidă, să creeze spațiu pentru diferență fără să transforme diferența în izolare. Și, poate, să înțeleagă că un context nu se construiește doar în jurul celor care sunt deja vizibili. Se construiește între școală și industrie. Între profesori și studenți. Între generații. Între cercetare și practică. Între cei care creează și cei care aleg să privească, să documenteze, să publice, să susțină și să ducă mai departe o conversație.
Această idee a legăturilor dintre educație și industrie, dintre cunoaștere teoretică și aplicație practică, dintre context cultural și transformările globale apare, de altfel, și în reflecțiile pedagogice din catalogul ediției. Poate că aici se află, de fapt, miza.Nu într-o singură estetică. Nu într-un singur nume. Nu într-o singură definiție a modei care vine. Ci în capacitatea de a păstra aceste direcții diferite în dialog.
La începutul acestui articol spuneam că am văzut o generație care pare să nu se teamă nici de prea mult, nici de prea puțin, nici de aproape nimic.
La final, aș adăuga doar atât:sperăm să fie și o generație care va ști să construiască punți.